Tărâmul Inaccesibil - Drumeți, pribegi și oaspeți

Fragment din cartea "Tărâmul Inaccesibil" - Nicolae Velimirovici

"Drumeți, pribegi și oaspeți
În Sfânta Scriptură se spune de multe ori ca noi suntem niște pribegi și niște oaspeți pe acest pământ. Dar, chiar dacă nu s-ar fi spus asta în Sfânta Scriptură, omul conștient o înțelege. Meditând despre viața pe pământ și vizitând cimitirele noi și vechi, orice om înțelept ajunge inevitabil la conștientizarea acestui fapt.
Iar în momentul când a ajuns la conștientizarea unui fapt evident, omul înțelept se chinuiește să caute răspuns la trei întrebari:
Dacă suntem niște pribegi, care e scopul călătoriei noastre?
Dacă suntem niște străini pe acest pământ, unde e patria noastră?
Dacă suntem oaspeți, atunci oaspeții cui suntem?
În Balcani, oriunde și mereu, poți auzi răspunsuri la aceste trei întrebari esențiale ale vieții. Și raspunsurile astea sunt date de cei mai simpli barbați și femei, deoarece privilegiul unui simplu popor creștin e acela că atunci când știe puține știe esențialul.
La prima întrebare: "Dacă suntem niște pribegi, care e scopul călătoriei noastre?" poporul răspunde: Nu suntem din lumea aceasta, ci din cealaltă. Sau răspunde: Suntem din cer, nu de pe pămant.
Iar la a doua întrebare: "Dacă suntem niște străini pe acest pământ, unde e patria noastră?" poporul răspunde: Patria noastră e acolo, unde e Tatăl nostru. Sau răspunde altfel: Pe lumea asta suntem niște străini, iar pe cealaltă la noi acașa.
Și la a treia întrebare: "Dacă suntem oaspeți, atunci oaspeții cui suntem?" poporul răspunde: Slavă Domnului, noi suntem oaspeții lui pe Pământ.
Masele de milioane de oameni din sfinții noștri Balcani, din generație în generație, pe parcursul mai multor veacuri, dădeau astfel de răspunsuri tipice. Așadar:
Nu suntem din lumea aceasta, ci din cealaltă.
Patria noastră e acolo, unde e Tatăl nostru. Sau răspunde altfel: Pe lumea asta suntem niște străini, iar pe cealaltă la noi acașa.
Slavă Domnului, noi suntem oaspetii lui pe Pământ.
În aceste răspunsuri simple, univoce, este reflectată înțelegerea vieții. În aceasta constă întreaga filosofie a vieții, care n-a adus nimănui deziluzii și n-a provocat sinucideri. În această filosofie se imbinau armonios și se puneau în ordine, din veac în veac, viața personală și cea socială a oamenilor.
Deziluzia îi însoțește permanent pe cei care, tinzând să se ridice deasupra celorlalți, ajung în umbra oamenilor. Aceștia sunt, în primul rând, materialiștii și agnoșticii, două tipuri de oameni, a caror pepinieră e în Europa.
Materialiștii răspund la aceste întrebari în felul lor.
La prima întrebare răspund așa: Nu suntem de acord că suntem pe pămantul acesta doar pribegi, dar credem că suntem un produs al pământului, asemenea larvelor și moluștelor. Pământul ne ceează și ne adapoșteste. Omenescul începe și se sfârșește pe pământ.
La cea de-a doua întrebare răspund așa: Nu suntem călători prin această lume, ci stăpâni, suverani. Pământul este unica noastră patrie.
La cea de-a treia întrebare ei declară categoric: Nu suntem oaspeții acestui pământ, ci stăpânii lui. Dacă și ne aflăm în ospetie, atunci suntem în ospeție la noi acasă, pe pământ.
Materialiștii cred, bazându-se pe teoria lor, că sufletul omului e asemenea unghiilor de la mâini. După ei, unde ajung unghiile tăiate, acolo ajunge și sufletul.
Agnoșticii au raspunsurile lor la aceste întrebări:
La prima întrebare, ei răspund așa: Noi simțim că suntem niște călători, dar nu cunoaștem nici începutul, nici scopul călătoriei noastre.
La a doua Întrebare răspund cuprinși de îndoială: Noi observăm că suntem pribegi în această lume, dar nu știm unde e patria noastră adevărată.
La a treia întrebare: Noi banuim că suntem oaspeții cuiva pe pământ, dar nu știm ai cui.
Cu mai mult de o mie de ani în urmă, Europa creștină știa cum să răspundă corect și clar la această întrebare. Într-adevăr, ea răspundea mai logic și mai clar decât Elada cea păgână, decât Egiptul, Persia sau India, deoarece era ghidată de Logosul Divin, Care a pogorât din ceruri pentru a înlocui cu corecta logică cerească eronata logica pământească. Sau, altfel spus, pentru a arăta și a vesti oamenilor adevărul prin Persoana Sa și în Persoana Sa, pentru a odihni ostenita omenire de cautarea adevărului în lucruri și de divinizarea lucrurilor, pentru că oamenii divinizau lucrurile sau persoanele în care li se părea că văd adevărul; pentru a scoate conștiinta omului din umbra naturii și a o călăuzi spre închinarea în fața adevărului și Esenței unui singur Dumnezeu; pentru a ajuta oamenii să deosebească adevărul de simbolurile adevărului, care sunt lucrurile și faptele, pentru a ajuta oamenii să pretuiască și să iubească persoana omului de dragul Persoanei Creatorului ei, care e deasupra lumii și deasupra a tot ce această lume cuprinde.
Așa a fost în vechea Europa creștină, în care filosofii, învățații și împarații erau la unison cu masele poporului simplu creștinat, când venea vorba de a se răspunde la aceste trei întrebări și nu se separau de popor.
Dar, cu cateva sute de ani în urmă, popoarele Europei de Asfințit au intrat în polemici aprinse și într-o luptă crâncenă cu Biserica lor sau, mai bine-zis, cu ierarhia lor bisericească. În aceasta lupta, popoarele s-au înecat în sânge mai mult decat în războaiele cu hunii sau cu saracinii. Oroarea sângelui frățesc a umbrit orizonturile clare ale europenilor și a îndepărtat multe dintre mințile luminate, dar înrăite ale fiilor Bisericii de Logosul Divin și de logica dreaptă cerească, readucându-le la logica greșită, lumească de pe timpurile păgâne. S-a întamplat asta așa cum a prezis în cuvinte tari Apostolul Petru (II Pt. 1-22). Cunoscând adevărul într-un Dumnezeu unic, ei s-au întors la stihiile lumii și la lucrurile necuvantatoare ale naturii, pentru a le întreba ce e adevărul și, într-un sfârșit, a fost declarată divină totalitatea lucrurilor în natură. Deoarece, dacă recunoșteau adevărul în ceva, acelui ceva i se închinau.
Ierarhiile bisericești severe și intelectualitatea înraită au transformat Europa creștină într-o "casă dezbinată întru sine". Cum oare să locuiești într-o astfel de casă? Acoperișul și pereții Europei spirituale s-au transformat în ruine împraștiind lemnele din vatra înca pe vremea înaintașilor. Iar sub ochii generației noastre, în timpul Primului Război Mondial și în timpul celui de-al doilea, care e, de fapt, un război european, s-a fisurat pana și temelia.
Cât de temut e cuvântul apostolic despre vechii pagani: când au gândit ca sunt întelepți, au înnebunit. și mai de temut e prorocirea unui clarvăzător și sfânt referitoare la neopagani: "Vor veni astfel de timpuri, - a prorocit Antonie cel Mare - când lumea va fi toata cuprinsă de nebunie, așa încat nebunii îi vor considera nebuni pe cei întregi la minte, iar pe ei înșiși raționali".
Dacă materialiștii europeni și idealiștii și-ar fi tăinuit nebunia și și-ar fi ținut necazul înlauntru, ar fi fost doar niște răufăcători neînsemnați. Dar particularitatea nebunilor cuprinși de grandomanie este că ei pretind să îi învete și pe alții. Din cauza aceasta, necazul se extinde. Mânați de spiritul neliniștii, aceștia se impun în roluri de învatatori și conducători, năpăstuind popoare întregi.
De obicei, talentați la scris și aprigi în discursuri, cuceresc poporul simplu cu povestiri despre un pământ al făgăduninței sau despre raiul pe pământ, povestiri care atrag ca o Fata Morgana în pustiu. Atunci când falșii învățători ajung la putere, vedeniile fermecate se îndepartază, pălesc și dispar. Uneori realitatea dura a pustiului rănește, frige înfricoșător. Iar oamenii sunt deziluzionați și blestemă visul bolnav al propriilor conducători, visul care nu i-a dus pe tărâmul făgăduinței, nici în raiul pământesc, ci acolo unde nu există cale de întoarcere. I-a dus pe Taramul Inaccesibil."

(Capitolul doi din cartea "Tărâmul Inaccesibil" scrisă de Sfântul Nicolae Velimirovici, aparută în anul 2007 la Editura Cathisma - Traducere din limba rusă de Diana Iepure ; Ediție îngrijita de Ieromonah Savastie Baștovoi )

"Taramul inaccesibil ne relateaza povestea unui proves din lagarele naziste. O "poveste pentru maturi", cum insusi autorul isi subintituleaza cartea. Este povestea unei prietenii retinute, nemarturisite dintre Spas Spasovici, un sarb ortodox, fost profesor de istorie, si un ofiter SS care incearca sa-i prelungeasca viata lui Spas, folosindu-se de legile de fier ale Reichului. A reusit sau nu, aceasta trebuie sa o afle cititorul...

Nicolae Velimirovici, episcop de Ohrida (supranumit, pentru ferventa sa, "episcopul sarbilor"), este una dintre cele mai proeminente figuri ale Ortodoxiei din secolul XX. A fost prizonier la nazisti (nota mea: in lagarul de la Dachau), ceea ce ne indreptateste sa credem ca nuvela de fata este o marturisire autobiografica. Vladica se arata, in aceasta scriere, un bun cunoscator al tehnicilor literare moderne, ceea ce confera cartii de fata un loc aparte in imensa mostenire literara pe care a lasat-o. Recent, episcopul Nicole Velimirovici a fost trecut in randul sfintilor. Ati mai citit vreodata o nuvela scrisa de un sfant? Cititi-o si veti trai o deosebita satisfactie intelectuala si duhovniceasca."


Cartea poate fi achizitionata de aici.